OPERA LITERARĂ ŞI PUBLICISTICĂ
ŞTEFAN PETICĂ

• Cântecul Toamnei. Serenade Demonice. Poeme de Ştefan Petică, Bucureşti, Ed. Gr. A Tăbăcaru (Noua Tipografie Profesională, Dimitrie C. Ionescu), 1909, 40 p.; cu un portret al autorului.
• Cronici de Ywann [Ştefan Petică] după M. Straje, Fără prefaţă, Iaşi, Tipografia „Dacia”, 1897, 86 p.
• Fecioara în alb. Când vioarele tăcură. Moartea visurilor. Poeme de Ştefan Petică, Bucureşti, 1902, 83 p.
• Fraţii. Dramă în patru acte, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Mihai Eminescu”, 1903, 80 p.
• Morfologia socială, Bucureşti, 1903 (Ştefan Petică, Scrieri, vol. II, 1974, p. 629)
• Sociologia veche şi sociologia nouă, Conferinţa ţinută la Congresul ştiinţific de Ştefan Petică, secretarul Secţiunei ştiinţelor sociale,Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, 1903, 16 p.
• Notarul furtună (libretul dramei în 3 acte, operă comică, 1897), în colaborare cu Macedonescu şi maestrul C. Dumitrescu (semnalare în „Lumea nouă”, 21 dec. 1897; lucrare pierdută)
• Păcatul strămoşesc (dramă în 3 acte) semnalate în revista „Lumea nouă”, 18 febr. 1895
• Solii păcii (dramă în 3 acte, în versuri, în revista „Literatură şi Artă Românească” din 10 aprilie 1900.
• „La Creatura di bianco vestita”, poeme în „România Jună”; avanpremieră a volumului „Fecioară în alb”.
• „Moartea visurilor”, „Serenade Demonice”; schiţe, amintiri; articole de critică literară, sociologie, estetică, risipite şi semnate cu pseudonim (Ywan şi Erics).
• „Herzen şi Turgheniev”, articol în „România Jună” (14 mai 1900)
• „Arta Naţională”, articol în „România ilustrată” (martie-septembrie 1901; despre concepţia generală asupra statelor)
• Studii privind poezia franceză (St. Mallarmé), germană (Stephen Georg, Hugo von Hoffmanstal, Wagner)
• Prietenii poporului (comedie politică)
• Debut ziaristic (în 1896) cu articole în revista „Lumea nouă”; Colaborare literară: poezii în revistele „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”; „Literatorul”
•  „Momentul naţional în artă” în „România Jună” (7 mai 1900)
• Articole în „Economia naţională” (1900) a lui Băicoianu

• Poeme, Ediţie îngrijită de N. Davidescu, Bucureşti, Adevărul S.A., 1932.
• Opere, Ediţie îngrijită de N. Davidescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938.
• Scrieri, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii, variante, de Eufrosina Molcuţ, Bucureşti, Ed. Minerva, vol. I, 1970, vol. II, 1974.
• Ruinele viselor, Cuvânt înainte, selecţie şi redactare de Ştefan Andronache, Tecuci, Biblioteca Municipală, 1994, 98 p.

Ştefan Petică a răspuns împrejurărilor vitrege în care a trăit prin cuvintele unui erou al său din drama „Solii păcii” (actul III, scena 9, în „Artă şi Literatură Română”, 1900):

„ ... Ce mult am plâns şi eu
Urcând calvarul aspru al visului meu greu.
Căci nu mă voi întoarce la oamenii ce-n vale
Îşi duc a lor vieaţă de chinuri şi de jale.
Îi ştiu. Şi al meu suflet de dânşii au fugit,
De traiul lor netrebnic şi trist şi urgisit.
Rămână ei acolo să sufere, să plângă,
Plecaţi spre tina neagră, de trupuri să se frângă,
Să-şi chinuie vieaţa în muncă şi sudoare,
Să nu cunoască visul nici neagra lui splendoare,
Si somnul lor să fie un somn uşor şi lin,
În mijlocul acestor bieţi oameni sunt „străin”.”

„Le-am urmărit: erau frumoase,
Şi gestul lor de stăpânire,
Punea pe buzele-mi setoase
A voluptăţii amăgire.

Dar mă întorc din lunga cale
De visuri roşii sângerată,
Mi-e dor de-un cântec plin de jale,
De-o adiere parfumată.

Să asculte cuvintele grăite
Ca într-un imn de fericire,
Asemeni rugilor şoptite
Sub vechiul arc din mănăstire.

Pe când de-asupra aplecată
În semn de veşnică iertare
Va coborî înseninată
Privirea albelor fecioare.”

Ştefan Petică, Fecioară în alb

N. Davidescu, [Necrolog biografic-literar, 1924 septembrie 21, „Adevărul literar şi Artistic”, no. 198]:

• „Petică a trăit într-o vreme când conştiinţa unui ideal artistic era o crimă de lèse-mediocritate, impardonabilă”
• „Era vremea când se sfărâmau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuia să se fi dărâmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă”

(Fecioară în alb, Poem, 1902)
„De această pricină a suferit şi conştiinţa luminoasă, era firesc să şi piară.
(...| A plătit însă scump acest lux de amant pasionat al artei lui. După un scurt timp de faimă oarecum gazetărească s-a prăbuşit nemaigasind nicăieri un loc în presă, în cea mai ticăloasă mizerie. Mândria lui însă l-a oprit fără preget să se plângă, sau să primească vreun ajutor.
(...| Atunci când oftica şi-a făcut repede cuib în pieptul său, şi cântăreţul „fecioarelor în alb”, şi al „solilor păcii” a pornit înapoi spre satul părintesc, pentru a se stinge acolo, în tragica singurătate a unei îndoite izolări morale şi materiale de lumea pe care o visase să o cucerească prin dinamica sufletească a poeziei sale.
(...| În literatura românească putini poeţi au avut, mai profund (decât Petică şi mai contaminant decât el), simţul fatalităţii tragice, al durerilor misterioase, fără pricină, aproape estetice, prin intensitatea lor pur cerebrală, şi al unei vaste si mute, până la teatral, agonii; peisagiul ca şi spectatorul, omul cu natura, realitatea cu iluzia, se îmbina astfel pretutindeni în această poezie pătrunzătoare ca un ţipăt de ajutor în noapte: într-o fastuoasă şi permanentă rugă murmurată cu spaimă:

„Vai, chinul nopţilor de vară,
Şi groaza razelor de lună !
Misterul lor e povară
Şi pacea lor e o minciună.

Încet un înger pal revarsă
Din mâna-i fin învineţită
Visări ce cad pe fruntea arsă
Din taine grele, şi trudită”
(Fecioara în alb)

APRECIERI

• „Ştefan Petică nu a fost poet numai în versurile lui, ci în întreaga lui făptură, în linia generală a vieţii şi în viaţa cotidiană. Prin structura lui constitutivă, prin optica lui nativă vedea lumea din afară şi dinăuntru, vedea totul prin prisma de cristal şi defigurare miraculoasă a poeziei.”.

(D. Karnbatt, Boema de altădată,
Ed. „Vremea”, Bucureşti, 1944, p. 111 – 112)

•  „Este surprinzător cât de modern era Petică, simplu fiu de răzeş din satul Buceşti, judeţul Tecuci, (...) Ideile lui sunt din toate punctele de vedere remarcabile şi solide, superioare epocii sale” ...

G. Călinescu (1941), Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent,
ed. a II-a, revizuită şi adăugită; ediţie şi prefaţă de Al. Piru,
Ed. „Minerva”, Buc., 1982, p. 685 (ed. I, 1941)

•  „Între macedonskieni el fusese spiritul cel mai cultivat, mai cuprinzător şi mai adânc” (Rodica Zafiu, 1996).

• „În literatura românească puţini poeţi au avut, mai profund decât Petică şi mai contaminant decât el, simţul fatalităţii tragice, al durerilor misterioase, fără pricine, aproape estetice prin intensitatea lor pur cerebrală, şi al unei vaste şi mute, până la teatral, agonii; peisajul ca şi spectatorul, omul cu natura, realitatea cu iluzia se îmbina astfel pretutindeni, în această poezie, pătrunzătoare ca un ţipăt de ajutor în noapte, într-o fastuoasă şi permanentă rugă murmurată cu spaimă.”

(Nicolae Davidescu, 1922)

•  „Prin abundenţa textelor difuze, diluate, se creează la un moment dat o impresie de fad, de inconsistenţă, de lume prematur fanată, de sentimentalitate cu tremolări desuete”

(Constantin Ciopraga, 1970)

• (…)„Poezia lui Şt. Petică este considerată ca fiind elegiacă, care uzitează de tehnică simbolistă a obsesiei – laitmotive, refrene, a monotoniei.”

Elena Zafiu, 1996

•  „El inaugurează, de fapt, procesul de modernizare al poeziei noastre, fiind primul poet simbolist autentic şi, în acelaşi timp, teoreticianul profund şi subtil al noului curent literar [...] Volumul de poeme „Fecioara în alb” (1902) apare ca o operă-cheie, marcând jaloanele unui nou limbaj, căci, pentru prima dată aici tendinţele incidentale spre modernism, din poezia anterioară, sunt ridicate la rang de sistem şi încorporate unui nou gen de discurs poetic, volumul constituind cea dintâi manifestare autentică a simbolismului românesc”.

(Eufrosina Molcuţ, Ştefan Petică şi vremea sa,
Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1980, p. 184, 189-190.)

• Ştefan Petică este „primul literat român care a creat prin poemul în proză – tipic simbolist – o specie viabilă a literaturii române si ca veritabil creator al dramei simboliste autohtone, prin piesa „Solii păcii” (1901).

(Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză,
Ed. „Minerva”, Bucureşti, 1981)